Cu Lumea În Spate

În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Tag Archives: viața la țară

Copilăria la țară

IMG_0642

Iubesc natura! Întotdeauna am fost fascinată de verdele ierbii, de albastrul cerului, de stelele nopții, de munți și lacuri, de tot ce e natural și cât mai puțin modificat de om. Și asta pentru că mi-am petrecut o mare parte din vacanțe la bunici, la țară. Nu era genul de timp în care ești răsfățat în toate felurile de bunici, sau colinzi ulițele satului cu alți copii sau ai ceva de spus în legătură cu organizarea propriului timp. Totul mi-era calculat în funcție de treburile agricole din gospodărie.

IMG_0605

Încă de foarte mică am fost învățată să muncesc.  Copil fiind, uram dar iubeam în același timp mersul la câmp. Îmi uram bătăturile, mâinile aspre, durerile de mușchi, mă chinuia trezitul de dimineață (ora 7:00 de multe ori), căldura și mușcăturile de furnici sau alte bâzâitoare cu ace. Dar iubeam în același timp aerul curat, liniștea dealurilor, frăgezimea ierbii, gustul mâncării proaspete și a apei de fântână. Iubeam dealul, copacii și alergatul desculță. Încă mă întreabă lumea care nu mă cunoaște: „Adela, dar ce ai tu cu copacii?”

Calul, frumusețe și putere

 

Fiecare dintre noi are un animal preferat. Poate pentru că ne regăsim în existența acelui animal, poate ne leagă o poveste frumoasă de aceste ființe, poate doar fiindcă le considerăm niște creaturi minunate. Eu sunt genul de om care și-a petrecut vacanțele copilăriei la țară.  Gospodărie mare, curte, grădină, grajduri și multe animale care umpleau spațiile astea. Copil fiind, mă împrieteneam cu ele, încercam să le imit, erau participanți activi în toate jocurile mele și sufeream de fiecare dată când venea timpul sacrificărilor.

 

Chiar dacă unele dintre animale pot fi îngrijite cu ușurință și în casă, câini sau pisici de exemplu, animalul care mi-e mie la suflet nu ar opta pentru un apartament, și sunt convinsă că nici proprietarii lor. El este CALUL, un animal puternic, frumos, care a fost folosit pentru diverse activități de către om încă din cele mai vechi timpuri. Dar cred că cele mai importante și speciale aspecte sunt legăturile care se formează între om și cal, iar frumusețea constă în respectul reciproc dintre cei doi.

 

 

Mă uit întodeauna cu drag la filme care au ca și personaj principal un cal. Mi se pare fantastic cât de expresiv poate să fie acest animal prin mișcări, prin priviri, prin atitudine. E inteligent, sensibil și în același timp ambițios și puternic. E un amestec de caracteristici frumoase, poate chiar opuse, dar care creează un ansamblu de succes.

Câteva filme ce merită văzute:


Spuneam că animalele pot deveni preferatele omului dacă acesta se regăsește ca spirit sau dacă îi leagă vreo poveste. La mine se potrivesc ambele variante. Bunicii mei aveau printre alte animale și 2 cai frumoși :) (nu șasă cai, doar 2 frumoși). Iar tata este veterinar de meserie și iubește caii chiar mai mult decât mine. Așa că având cu ce și pe cine să mă impulsioneze, am început de la vârste fragede să călăresc. Fără șa sau cizme asortate, ci în cazul în care nu aveam hățurile, era suficient de bună și coama calului. Este o senzație unică să simți legătura dintre tine și calul care te poartă în spate și chiar mai mult, din acest motiv mă simțeam obligată să-l respect mai mult decât mă așteptam ca el să mă respecte pe mine. Și îmi venea să-i mulțumesc pentru fiecare secundă în care nu dădea cu mine de pământ.

 

Prima mea iubire față de un băiat este legată tot de țară și tot de cai. În loc să ne petrecem sărbătorile prin discoteci, la fel cum făceau mulți tineri de vârsta noastră, preferam de multe ori să mergem cu caii pe dealuri. Înconjurați de liniștea naturii, cu pletele în vânt, călăream prin soare și ne odihneam la umbră de nuc.

 

Nu sunt în totalitate de acord cu vestitele curse de cai pentru că pentru majoritatea deținătorilor, caii nu sunt decât o sursă de venit, nu sunt decât un obiect de care te descotorosești la primul accident care nu le mai permite să concureze. Oare așa ar trebui să facem și cu oamenii? În momentul în care sunt atât de bolnavi încât să nu mai poată avea grijă de ei înșiși, ar trebui să-i împușcăm în cap pentru a scăpa de suferință? Poate pentru unii e cea mai ușoară variantă, dar oricât de inuman mi s-ar părea, părerile pe acest subiect sunt împărțite.

 

calarie

Nu foarte de mult, l-am văzut după multă vreme și pe tata călărind. M-a impresionat cât de sigur era pe el, și fără prea multe eforturi, căluțul asculta fiecare comandă. Am uitat să menționez că tata a fost călăreț profesionist în tinerețile lui (nu că l-aș suspecta de bătrânețe cum zice el :), doar că a trecut ceva vreme). Avem noi doi un vis cum că am pune pe picioare un centru de echitație, cine știe, poate chiar se va întâmpla cândva.

 

Singura problemă în a iubi caii e că e greu să ai un cal al tău, mai ales dacă locuiești la oraș. Ar fi chiar comic să încerci să bagi calul în lift ca să poată ajunge la etajul 7 al blocului. Dar îmi place că există chiar și în împrejurimile Timișoarei locații dedicate iubitorilor de cai. Și din fericire, mulți dintre noi încă mai avem vreun sătuc de unde ne tragem și unde nu toți agricultorii s-au gândit să renunțe la cai în favoarea tractorului. 

 

El este calul, un supraviețuitor în timp, un animal care a făcut istorie, un prieten de nădejde.

Tăiatul porcului, tradiția românului

IMG_1590

La fel ca mulți dintre noi, și eu am bunici la țară. Și spunând asta, în mintea mea deja se selectează toată literatura copilăriei mele, cu dealuri înverzite sau uliți acoperite de zăpadă. Astăzi, chiar dacă retrăiesc aproximativ aceleași experiențe atunci când merg la sat, nu le mai simt cu aceeași intensitate. Odată vreme așteptam sărbătorile cu mare nerăbdare, cu tradițiile, cu colindele, cu pregătirile și masa de Crăciun, cu zăpadă și săniuș. Acum, parcă toate s-au schimbat,

mi se par a fi de formă, și nu de profunzime. Sărbătorile parcă sunt doar un moment de agitație, când timpul nu e suficient pentru toată curățenia, mâncarea, pregătirile și uităm a fi în primul rând bucuroși împreună, ca familie.

 

Dar să intrăm în discuția despre patrupedul nostru cu un destin nefericit. Anul acesta, după o pauză de câțiva ani, am fost din nou la tăierea porcului. De obicei stau închisă în casă până în momentul în care animalul nu mai mișcă. Nu pentru că aș avea idei anti-sacrificiu, chiar mai mult, sunt o carnivoră înrăită, doar că mi-e greu să privesc orice ființă vie în momentul în care se zbate între viață și moarte. Din fericire