Cu Lumea În Spate

În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Tag Archives: poveste

Timișoara – Viena, Turul Europei pe motor (ziua 1)

După descrierea generală din articolul trecut a călătoriei noastre, o să o iau cu începutul. 2 Iulie. Ne trezim devreme. Nu știam cum vom rezista la un drum de peste 500 km, așa că ne-am luat marje de siguranță în privința timpului. La ora 7:00 încercam pentru prima dată montatul rucsacului la mine în spate. Primele dăți m-am urcat pe motor cu rucsacul în spate, până am realizat că mă chinui inutil. Așa că nu după mult timp am schimbat tactica, eu mă așezam frumos pe scaun, iar Cavalerul îl aranja pe Domnul încurcă lume în spatele meu. Trebuia să-mi reglez bretelele ca să fie egale, să nu îi simt greutatea și să nu mă tragă în spate sau în lateral. Mai trebuiau montate chingile, lucru care urma să devină ocupația Cavalerului până la sfârșitul călătoriei. Ce mai, mă simțeam ca un prizonier legat bine să nu fugă  :roll: .

Plecăm. Mă simțeam ciudat, parcă toată lumea știa că noi aveam de gând să cucerim lumea  😉 , probabil rucsacul ne dădea de gol. Mă simțeam totuși destul de confortabil, eram pregătită pentru cei 500 de km. Autostrada e chiar ok. Repede, lejer, dar plictisitor. Era să adorm, defapt am și ațipit la un moment dat, dar ținutul capului s-a dovedit a fi o problemă pe motor 😀 . E bine de mers pe autostradă când nu ai ce vedea prin zonă. Iar pe drumul de la Timișoara la Viena chiar nu e nimic spectaculos. Ne-am odihnit de vreo 3 ori pe drum, am mers mult mai bine decât ne așteptam. Ne-am oprit la același restaurant unde am mâncat și când am fost la SCS, Gastland M1 Hotel & Restaurant. E ”all you can eat” , mâncare tradițională ungurească, foarte bună și foarte ieftină. E cam la 20 de km de Budapesta, aproximativ la jumătatea drumului nostru, când ni s-a făcut numa’ bine foame.

b-index-hotel-gastland-m1-paty

Aproape de intrarea în Viena a început să plouă. Când am plecat de acasă am fost puțin îngrijorați de ce vreme o să prindem, pentru că prognozele arătau ploaie cam în toate destinațiile noastre. Așa că ne așteptam să ne plouă…asta nu înseamnă că ne-a și plăcut. Totuși, am ajuns, ne-am cazat și am plecat în oraș. Tot pe ploaie, doar nu era să stăm în casă. Ne ținem de program, 3 zile la Viena ca să putem vizita tot ce aveam în plan. Ne-am scos la imprimantă, pentru fiecare oraș, atracțiile zonei cu adresă și program. Viena e superbă, pe ploaie sau nu, tot frumoasă rămâne. Am ales în primul rând locurile unde se putea vizita cu un acoperiș deasupra capului, ca să ne ferim de ploaie. Așa că am plecat direct la Casa lui Mozart. Am băgat adresa în GPS, și ne-a dus până la intrare, chiar dacă teoretic nu cred ca aveam voie pe-acolo cu motorul, fiind zone pietonale. Ce sa-i faci Domle’, nu suntem din zonă, noi ascultăm de GPS :tounge:  .

Copilăria la țară

IMG_0642

Iubesc natura! Întotdeauna am fost fascinată de verdele ierbii, de albastrul cerului, de stelele nopții, de munți și lacuri, de tot ce e natural și cât mai puțin modificat de om. Și asta pentru că mi-am petrecut o mare parte din vacanțe la bunici, la țară. Nu era genul de timp în care ești răsfățat în toate felurile de bunici, sau colinzi ulițele satului cu alți copii sau ai ceva de spus în legătură cu organizarea propriului timp. Totul mi-era calculat în funcție de treburile agricole din gospodărie.

IMG_0605

Încă de foarte mică am fost învățată să muncesc.  Copil fiind, uram dar iubeam în același timp mersul la câmp. Îmi uram bătăturile, mâinile aspre, durerile de mușchi, mă chinuia trezitul de dimineață (ora 7:00 de multe ori), căldura și mușcăturile de furnici sau alte bâzâitoare cu ace. Dar iubeam în același timp aerul curat, liniștea dealurilor, frăgezimea ierbii, gustul mâncării proaspete și a apei de fântână. Iubeam dealul, copacii și alergatul desculță. Încă mă întreabă lumea care nu mă cunoaște: „Adela, dar ce ai tu cu copacii?”

Din file de poveste

 Scrisoare către ea

Singură la masă, stătea ea. Eu priveam năucit dintr-un colţ întunecat al camerei. Părul buclat îi cădea armonios peste umăr, gâdilând paginile cărţii pe care o citea. Pentru ea nu mai exista nimic decât cartea pe care o avea în faţă şi ceaiul fierbinte din care sorbea din când în când. Pentru mine nu mai exista decât ea şi gândul la masa ei, nu mai exista decât ea şi gândul la ochii ei cărora nu reuşeam să le desluşesc culoarea.

Inima îmi pulsa în gât şi simţeam că aerul nu-mi era de-ajuns. Am vrut să vorbesc cu ea… atât de mult am vrut să-i fur un zâmbet. M-am ridicat timid de la locul meu şi m-am îndreptat spre ea. Am ajuns lângă masă,