Cu Lumea În Spate

În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Chitara, stres și relaxare

chitare

Îmi place mult să cânt. Nu e nimic public, sau aproape niciodată public, dar mi se întâmplă des. Ceva în genul vestitului cântat la duș, sau la spălat vase, mă trezesc uneori cântând chiar pe stradă, atrăgând priviri ciudate în jurul meu  😯 . Acum vreo 10 ani, ai mei părinți mi-au făcut cadou o chitară. Istoria ei nu e una fericită pentru că mai mult era pensionată decât în acțiune. Am început lecțiile cu un profesor de la școala populară de arte. M-am ținut de treabă cam 2 luni, timp în care am învățat cât de cât să schimb acordurile de bază, și plictisită, poate chiar supărată că nu puteam cânta nici o melodie, am renunțat pentru vreo 3 ani. Nu știu, probabil îmi imaginam că pocnesc din degete și am deja un repertoriu propriu.

Nu cunosc teorie muzicală, și până la un moment dat nici nu e nevoie de ea. Dacă ințelegi teoria însă, devine mai ușor, mai logic. Nu e totul ca o poezie pe care o înveți vers cu vers, ci totul capătă sens. Dar acolo e din nou nevoie de muncă, multă muncă. Mi se părea ciudat că un lucru care de obicei mă relaxează, a devenit un lucru care cere efort :roll: . Să repeți aceeași melodie de zeci de ori până când iese așa cum trebuie e mai mult decât obositor. E frumos să te uiți la un artist pe scenă și să trăiești un moment creat de el. Dar pentru acel moment există zeci de ore în spate de greșeli, de exersat și de perseverență.

Am crezut că e sichitara alb negrumplu, sau mă rog, mai simplu de atât. Chitara e relativ ușoară comparativ cu alte instrumente, dar instrument fiind, nu e deloc ușor să ajungi să-l stăpânești. E nevoie de timp, de nervi și de răbdare. M-am reapucat de studiat când am ajuns la Cluj, la facultate, și am intrat într-un cenaclu de folk. A fost perioada în care am avut de câteva ori ocazia să cânt pe scenă, doar voce, dar alături de chitariști. A fost emoționant și frumos. Din nefericire,

Cumpărături la SCS Viena

header_service

„Shoppingul” este un subiect destul de delicat pentru mine, pentru că, sincer, nu mă prea pricep. Nu am fost niciodată interesată de modă, de mărci renumite de haine, sau de a avea o colecție impresionantă de pantofi. Mi-a plăcut întotdeauna natura, muntele, mersul desculță prin iarbă, stâncile, cocoțatul, chitara și lista continuă. Așa că se înțelege de ce mi-e aproape imposibil să stau bine împlântată pe tocuri, sau cât de incomode sunt fustele și unghiile lungi. Le practic, însă mai răruț. Așa că am să povestesc despre aventura mea în ale cumpărăturilor într-unul din cele mai mari centre comerciale din Europa: Shopping City Sud Viena, unde găsești de toate pentru toate gusturile.

Înainte să plec mi se spune că dacă mall-ul nostru din Timișoara mi se pare mare, acolo o să am nevoie de o hartă ca să știu pe unde mă aflu. Gândul m-a cam înspăimântat, pentru că deși am intrat de câteva ori în mall-ul nostru, încă mă pierd în el. Dar pentru că avem acces la informație, temele se pot face de acasa, harta la purtător și lucrurile merg mult mai ușor.

anfahrtsplanneu

              Așa arată harta centrului, sursa fiind site-ul oficial SCS.

Pentru că îmi place să cunosc și puțină istorie despre un loc pe care îl vizitez, am aflat că s-a început construcția mall-ului între 1970-1976 și s-a dezvoltat continuu până în ziua de azi. Se află în zona Vösendorf, în sudul Vienei, are o suprafață de 192.500 m² și peste 330 de magazine. Inițial am crezut că

O tură de scufundat la bazin

 09scafandru

Și uite așa am mai adăugat de curând la listuța mea o altă activitate, o experiență cu totul nouă până acum: scufundatul. Există mai multe opțiuni pentru a face acest lucru. Se poate încerca o dată, bifezi c-ai făcut-o și pe-asta și cam atât. O altă variantă e să faci cursul pentru a-ți lua brevetul, care îți permite să mergi să te scufunzi oriunde îți dorește inimioara. Cursul pentru brevet include o parte teoretică și una practică. Partea practică începe de cele mai multe ori la un bazin, pentru că e mult mai ușor să te acomodezi cu echipamentul într-o apă cât se poate de limpede și cu posibilitatea de a ieși repede la suprafață. Mai apoi se face ieșirea la apă: un lac, la mare sau oriunde îți permite locul. Am să povestesc pe scurt cam ce cuprinde partea de inițiere. 

 

Pentru început, eu am făcut partea de bazin. Am învățat echipamentul și am intrat în apă pentru a face niște exerciții simple. În primul rând am învățat semnele importante pe care le folosești sub apă, apoi cum scoți sau bagi aer în vestă pentru a te putea scufunda sau ieși la suprafață.  Cel amai important este cât de repede te obișnuiești să respiri. Respirația se face în totalitate pe gură și primul sentiment experimentat a fost că nu am suficient aer. Tentația a fost în permanență să ies afară, să dau masca jos și să inspir adânc pe nas.

 

Ceea ce am făcut sub apă erau rezolvările la niște posibile situații mai puțin plăcute, pentru a nu intra în panică în caz că se întâmplă. Dacă scoatem detentorul din gură, parte de echipament prin care respirăm, el se va umple de apă. Așa că cele două variante de a-l goli de apă sunt:

Pe 2 roți, motoare și vise

Îmi amintesc cu drag cum mă ducea tata cu Mobra la grădiniță. Da, cu Mobra, care era o modă pe vremea aia! :) Nu am o imagine clară în minte, însă îmi amintesc foarte bine senzația, cum stăteam eu fericită pe rezervorul motorului, cu tata în spatele meu. Mi se părea că aveam o viteză fantastică; în realitate, era chiar foarte mică. Dar pentru că și eu eram mică, proporțional era numai bine. Încă de pe atunci visez că atunci când voi fi mare, voi avea motorul meu.

 

Mi-am luat A-ul în același timp cu B-ul, am zis clar că nu o să fac una fără alta. Sunt aproape 6 ani de atunci și eu am avut ocazia, din păcate, să conduc doar scutere. Întorc capul prin oraș, sau în afara orașului, sau oriunde îi văd, după fiecare motor care trece pe lângă mine. Nu știu, îmi inspiră atâta libertate, un sentiment aproape de cel de a zbura. Nu mi-am permis să cer nimănui motorul, pentru că se știe, teoretic cel puțin, ”motorul și nevasta nu se împrumută la nimeni”, însă am avut prieteni care m-au luat ca și pasager. E mult mai bine decât nimic, dar e aproape ca și cum ai sta în dreapta. Visam de multe ori, în nopțile lungi, cum mă urc pe motor și plec, nu contează unde, doar să simt vântul în față și să fiu doar eu cu mine și zgomotul motorului.

 

4527818-group-of-motorcycles

 

Acum vine și partea interesantă: după toatele visele și senzațiile de bine care mă leagă de motor, există acele guri care-mi suflă în ceafă și spun într-una că dacă vreau motor, probabil îmi doresc să mor curând. Le tot spun, ”Oameni buni, accidente se pot întâmpla oriunde!”, cam așa cum zice și reclama de la Lion, în casă, sau mergând pe stradă. Și nu sunt de acord să nu fac ceea ce îmi place doar pentru că e mai mare riscul de a păți ceva.

Pe timp de iarnă sau vară, hai la Văliug!

Am rămas restantă cu un articol despre o promisiune pe care mi-am făcut-o în primul rând mie: și anume să nu treacă zăpada până nu pun schiurile în picioare. Datorită unor prieteni minunați, m-am ținut de promisiune și am urcat la Văliug cât încă a mai mers pârtia. Cu multă bucurie spun: checked!

Am vorbit cu Tanti gazdă să ne țină 2 camere ca să putem rămâne peste noapte, ne-am făcut bagajele și am plecat de la ploaia din Timișoara spre zăpada de la Văliug. Tanti gazdă este foarte de treabă și vorbăreață, iar pe soțul ei, nu prea am reușit să-l vedem la față. Aparent, ea era cea care conducea afacerea. Femeie gospodină, ne-a dat să gustăm din preparatele ei pentru iarnă (murături, cârnaț afumat), ne-a arătat dulapurile pline de țesături tradiționale și ne-a povestit despre fiica ei pictoriță, arătându-ne câteva tablouri de pe pereți. Seara apare și domnul soț în peisaj și ne punem la o dezbatere pe tema politicii în zona Văliug.

 XALE4O166929-02

Cu statut de cazați permanent erau 2 personaje canine, fiecare cu o personalitate bine dezvoltată. ”Ea câine” foarte stilată, cu părul pe ochi, frezată și țanțoșă dar și foarte lipicioasă. ”El câine”…ei bine, el puțin mai ciudat. Când l-am văzut prima dată am zis că-și bate joc de mine, pentru că stătea cu limba scoasă. Mi-am zis, ia uite ce câine urâcios, nici nu mă cunoaște și deja îmi scoate limba. Am aflat repede că era o stare permanentă a limbii lui, adică pe-afară, așa că l-am iertat pentru întâmpinarea nepotrivită. Dar curând am aflat că are o treabă cu picioarele în mișcare și sare să muște. Într-un moment de neatenție,