Cu Lumea În Spate

În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Grossglockner, munții de vis, și cum am ajuns la urgențe (zilele 3-4)


IMG_0483

M-am blocat de așa multă vreme la articolul ăsta. Poate pentru că ziua asta am s-o țin minte o viață, e cu cicatrice, la propriu. Și mai e și Londra asta, despre care vreau să povestesc așa multe, dar care îți mănâncă tot timpul. Cu răbdare 

Viena a fost superbă, o spun din nou. Dar adevarata aventură abia acum începe, cu cele mai frumoase și cele mai de coșmar 2 zile din vacanța noastră.

Cum cei 500 km pe autostradă i-am făcut relativ ușor. Credeam că acolo ne vom da testul, dar am realizat totuși că adevăratul test va fi acum.  Cei 500km în linie dreaptă nu se compară cu 400km de curbe, pe naționale. Încă de când am plecat din Timișoara, ne făcusem traseul în așa fel încât să vedem cât mai mult din locurile prin care trecem și nu să facem doar kilometri.

Aveam un drum lung în față, pe curbe și un sus-jos continuu. Uf, și acum mă gândesc cu fluturi în stomac la sentimentele trăite pe acele drumuri . Ne-am trezit cu noaptea în cap. Aveam camera rezervată în  Bruck (aproape de Zell am see). Cum moftul meu permanent a fost să pot bea liniștită cafeaua de dimineață, ne oprim în prima benzinărie la ieșirea din Viena. Începuse puțin să plouă. Nu ne place, dar ne pregătisem sufletește pentru ploaie și pe drum lung, cu un echipament semi-adecvat pentru astfel de condiții. E vară oricum, mi-am spus, nu ar fi prima dată când mă plouă. Doar că pe motocicletă e puțin diferită povestea, si sigur nu ne-am așteptat la temperaturi de 0 grade.  Dar mai avem puțin până acolo, să revenim la drumul nostru din Viena.

La St. Polten am ieșit de pe autostradă. Am intrat în munți foarte repede, spre marea noastră bucurie. Ați visat vreodată că zburați? Ei, așa simțeam eu că zbor printre peisaje superbe. Nu puteam să-mi scot zâmbetul de pe buze. Austria și munții ei au un farmec aparte. Văcuțele devin și ele vedete. Normale, în 4 picioare, sau cu coamă roșcată, rujate și în poziții de fotomodele. Sătucele sunt mirifice, drumul național îți dă impresia de poteci printre moșii private.

Ne-am entuziasmat la maxim, și eu, și Cavalerul. Problema era că entuziasmul lui i-a cam împins mâna pe accelerație. Păi n-ai cum să te abții, îl cred și eu. Dar polițiștii care așteptau pe după tufișuri din păcate nu aveau entuzismul nostru. Așa că suntem trași pe dreapta. Ups! Cavalerul se dă jos și mă lasă pe mine cocoțată cu rucsacul prins cu cârlige de motocicletă. I se cer actele. Ghinion, actele erau undeva prin rucsac. Așa că a urmat operațiunea să mă dea pe mine cu tot cu rucsac jos ca să putem căuta actele.

Cei doi polițiști își beleau ochii. Am mai zis noi că am fost un fel de arătări cu sistemul nostru de bagaj. Dar ce să le facem, au trebuit ei să ne oprească. M-am descocoțat și am început să căutăm în rucsac. La naiba, nu puteam să le fi pus la suprafață. Ca să nu fiu nevoită să-mi scot sutiene și chiloți la iarbă verde! Răspunsul este că nu prea, că le-ar fi udat ploaia. După priviri lungi și nedumerite ale polițiștilor, Cavalerul încearcă să o dea la glumă și se pun să povestească. Noroc cu germana lui impecabilă. A sucit-o și a întors-o, că până la urmă am scăpat ușor. O amendă minimă, că na, pentru ceva tre’ să ne pedepsească.

Ne-am cam pleoștit după eveniment, dar n-a durat mult. Drumul, prea frumos, ne-a înviorat repede la loc. Ni se face foame și oprim la o pensiune restaurant de pe marginea drumului. Am intrat și ne-am pierdut. Cămăruțe fel și fel, aranjate diferit și foarte rustic, ne-au dat impresia că intrăm în casa omului. Găsim terasa, pe care o văzusem de afară și ne așezăm la masă. Papa buun, bun, un fluturaș viu colorat a venit în vizită, chelnerul foarte amabil. Totul foarte primitor, chiar și la baie aveau cremă de mâini.

Ajungem  devreme în Bruck, cu lumină. Chiar pe străduțele din fața hotelului, lumea se petrecea. Era un fel de festival, cu costumații tradiționale, și standuri peste standuri. Fain, avem și chef, normal că n-am putut sta în cameră, și am coborât să ne încântăm și noi cu cele ce se întâmplau. Dans, muzică și voie bună. Am adormit cu sufletul plin, după o zi minunată.

A doua zi urma să cucerim vârful. Am fost mega fericiți să ne trezim pe o vreme superbă. Muuult soareee. Am plecat de la borna 0, ca sa facem treaba cum trebe’. Și am urcat și tot urcat. Nu e mult de povestit despre ce am vazut, dar e superb de văzut, așa că o să las aici un filmuleț si poooozee! :) Mai jos însă povestesc despre cum am ajuns la urgențe


IMG_0679 20140705_18433220140705_184043IMG_0504 IMG_0597 IMG_0656 IMG_0613

După toate aceste minunății, Cum am ajuns la urgențe: 

Adrenalina crește odată cu altitudinea și cu drumul din ce în ce mai curbat. Pe drum am întâlnit sute de bikeri, e prea frumos drumul, așa că e o atracție de top printre motocicliști. Norocul nostru că a fost vremea la fel de frumoasă ca și peisajele.

Nu mă sperii prea ușor de motocicletă, dar drumul în jos pare mai periculos decât în sus. Așa că am avut ceva emoții să văd cum ne apropiem de margine și sentimentul de neliniște a pus stăpânire pe mine înspre seară. Probabil pentru că urma să se întâmple nenorocirea.

Când ajungem înapoi la hotel, pentru că lanțul motorului suferise deja mai mult de 1000km, ne-am pus pe căutat soluții să-l spălăm. Cea mai simplă variantă ar fi fost să avem un cric la noi, să ridicăm motorul. Cum însă era imposibil să-l mai atașăm și pe el cumva, am zis că ne descurcăm pe drum. Am ajuns la concluzia că e suficient să mergem la o spălătorie, așa că ne-am pus pe treabă. Prima dată degresăm lanțul. Cavalerul pe motor, dând din picioare, iar eu alergând pe lângă să pun spray pe lanț. A fost perfect, cam ciudată apariția noastră (ne obișnuisem de altfel), dar important era să ne facem treaba. Pasul următor a fost să-l spălăm cu jet de apă. Din nou învârteală în cerc, din nou eu alergând după motor; dar am bifat cu brio și acest pas. Bun.

Apoi uscatul. Dacă aveam răbdare să se usuce singur, eram cu mult mai fericiți. Dar, iau cârpa în mână, o pun pe lanț să țin contra, Cavalerul începe să mute motoru iar eu, în secunda următoare, încep să urlu „Staaai!”. Încerc să-mi trag mâna, dar nu pot. Panică. Țip să dea motorul înapoi. Mâna mea tot blocată. „Mai muuuuuult!!!”. Într-un final reușesc să-mi scot mâna, mă uit la degetul mare care mă durea îngrozitor și văd imaginea unei copite: crăpat în două. Cred că observasem că nu mai am unghie, dar nu îmi amintesc să fi văzut sânge. Nu aveam timp să analizez, și nici stomac să mă mai uit, așa că am pus repede cârpa peste și am reușit să scot un cuvânt înfundat: „Urgențe!”

Cavalerul se uita nedumerit la mine, nu pricepuse încă ce se întâmplase. Nu știam ce simt. Durere – mai mult sau mai puțin, de fapt, pe moment, nici nu-mi simțeam degetul. Șoc! Desigur. Încep să spun ca un CD stricat: ”urgențe, urgențe, degetul mi-e crăpat în două”. Cavalerul se dezmeticește și fuge la o benzinărie în apropiere să întrebe de spital. Între timp, eu mă pun pe bordură și încerc să rămân calmă. Pe naiba! Frica mă cuprindea galopând.

Se întoarce Cavalerul și îmi spune că dacă ne urcăm pe motor, ajungem relativ repede la spital…5 min. Eu crispată toată: ”Cum pe motor? N-am cum să mă țin pe motor, trebuie să-mi țin degetu să nu-l pierd pe drum! Eu vreau să opresc o mașină”. Și mă duc înspre șosea, cu cârpa neagră-roșie, adică ulei de la motor și sângele meu, atârnându-mi de la deget în jos. Nici vorbă să oprească cineva, cred că arătam ca scoasă din Chainsaw Massacre. Cavalerul încerca din răsputeri să mă convingă să mă urc pe motor, eu nu și nu. Mi se face brusc rău, mă ia cu amețeli și stări de leșin. Nu știu cum e să leșini, nu mi s-a întâmplat niciodată, dar senzația ce o trăiam era aiurea rău, iar genunchii nu mă mai ajutau. Așa că m-am pus jos pe trotuar, palidă ca varul și încercând să mă adun. Respir de câteva ori adânc, și hai sus, curaj găină că te tai, decid să mă urc pe motor, că văd că nu am altă soluție. Cavalerul adună repede ce aveam împrăștiat, îmi pune casca, se urcă pe motor, reușesc să mă urc și eu fără văicăreli, mă las ca o balegă pe el și-mi apuc din nou degetul de la bază.

Drumul a fost puțin mai lung de 5 min, și nu am apucat să setăm nici GPS-ul, dar am ajuns relativ repede. Aerul îmi bătea direct în nas, pentru că nu-mi trăsesem viziera, m-a învigorat puțin. La urgențe era lume. Îi studiez puțin să văd dacă e vreunul mai bușit ca mine, dar nu văd nici un suferind prea rău. Vine asistentul, ne vede, și ne întreabă care-i baiul. Cavalerul continuă discuția în germană și îmi cere să-i arăt asistentului degetul. Am simțit cum pălesc din nou, pentru că mi-era groază să desfac cârpa cu care îl țineam strâns. Dar m-am consemnat repede, am întors capul să nu-mi văd monstrulețul de deget, și am tras cârpa. După fața lui, și pentru faptul că ne-a chemat imediat cu el, clar nu se putea să fie de bine. Măcar trecem în fața celorlați, suntem pe plus. Completăm un formular, mă rog, Cavalerul, că eu de unde degete suficiente, și sunt trimisă la radiografie cu o tanti drăguță. Iar tre’ să dau cârpa jos. Cârpa aia, săraca, parcă făcea să pară totul și mai trist decât era. Mă văicăresc eu puțin, îi spun că mă doare, că nu vreau să mă uit, întreb cât de rău e, nu pare prea optimistă în răspuns. Mai îmi spune că am și o mică fractură. Super, și crăpat, și rupt. „Și mai ce?”, îmi spun dezamăgită.

Când m-am întors, sala de operații era pregătită, și mă întâmpină un tinerel și un românaș. Tinerelul mi-era omul care trebuia să facă magia, iar românașul făcea pe Gigi Durul, încercând totuși să încurajeze, dar fiind în același timp cu morala și cu veștile proaste. Îmi spune că degetul meu nu prea arată a deget, mă întreabă de unde venim și ce facem. Iar când îi spun planul, pâsâie printre dinți și ne recomandă să nu mai continuăm concediul. Eu nici nu voiam să aud de așa ceva. „ Coase tu acolo, spune-ne ce tre să iau ca să nu fie probleme de infecții, și cum facem schimbul bandajelor”, mă gândeam eu. Restul decidem noi.

Sunt gata pentru anestezie. Pe cuvânt, cred că mai bine îmi mai prindeam o dată degetul, așa tare a durut. Noroc că a fost pentru doar câteva secunde. Doctorul care mă operează mă liniștește drăguț, că imediat nu o să mă mai doară deloc. Așa s-a și întâmplat. În câteva minute, m-am relaxat complet. Încep să analizez sala de operații. De-a dreptul parcă era primitoare. Culoare pereților de un verde cald, miros plăcut spre surpriza mea, nu ca acel miros de spital pe care nu mi-l amintesc niciodată cu plăcere. Foarte curat și organizat. Încep să povestesc cu doctorul care începuse deja operațiunile pe degetul meu. Îl întreb cât de rău e, îi spun cum s-a întâmplat, găsim ceva amuzant și realizez că dacă îmi vine a râde, e bine. Îmi spune că într-un fel, într-un ciudat fel, se bucură că am ajuns la el, că nu prea apucă să opereze , că de obicei stă mai mult îngropat în hârțogăraie. Rămân puțin blocată, în speranța că totuși știe ce face. Încerc să mă asigur, și îl întreb. Îmi spune că el de fapt e plastician doar că la acea oră nu era nici un traumatolog disponibil. Îmi sună bine, plasticienii sunt delicați și atenți la detaliu, așa că devin optimistă că degetul meu are șanse mari să arate normal pe viitor.

După doar puțin timp de când mă relaxasem: problemă. Încep să simt împunsături. Îi spun doctorului care, puțin mirat, cere să mi se mai facă o anestezie. Mă relaxez în câteva minute, dar fericirea nu durează, normal. Se pare că anestezia nu prea își făcea efectul pentru mai mult de vreo 10 min (operația a durat cam o oră). A treia oară când am început să simt din nou durere, mi s-a spus că e aproape gata, așa că nu are rost să îmi mai facă una. Spre marea mea ”plăcere”, am simțit până în carne, la propriu, ultimele zece împunsături. Când a fost gata, m-a trimis să-mi pună mâna în ghips (degetul mare și până puțin mai sus de încheietură), care a fost treaba românașului, care iar a început cu teoriile.

Gata, ieșim din spital. Încerc să-mi readuc zâmbetul pe față și optimismul în suflet. Asta până când Cavalerul îmi vine cu idei de care eu nici nu voiam să aud: să ne întoarcem acasă. Poftim!!?? Și el? Știam că nu e ceva nesemnificativ ce mi se întâmplase, și că totuși suntem cu motoru și cu domnul încurcă lume (rucsacul) după noi. Și mai trebuia să plănuim vizite la spitale, pentru control, ca să nu se infecteze. Apoi să-mi scoată ațele, apoi mii și mii de discuții cu asigurarea. Probleme, știam, dar am avut încredere că nu sunt fără soluții. Și cu o lună întreagă plănuită în față, din care am făcut poate 10%, nici gând. 

Tot înainte!! Am zis!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *