Cu Lumea În Spate

În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Despre maidanezi, povestiri din vârful gardului

Au fost și sunt multe discuții pe tema câinilor străzii și mulți au venit cu soluții de tot felul. Nu, nu sunt de acord ca ei să fie eutanasiați, dar nici nu sunt de acord să stea pe străzi, să bage frica în oameni sau chiar mai mult, să se întâmple accidentele de tot felul care s-au și întâmplat de altfel. Totul pornește de la oameni, câinii ăștia nu ajung pe străzi decât dacă li se dă drumul și până la urmă tot oamenii sunt cei care protestează dacă soluțiile sunt radicale (ce-i drept, altă categorie de oameni). Tot de un război al oamenilor contra oameni vorbim, bietele animale sunt doar prinse la mijloc . Dar nu am să fac o analiză pro și contra, ci o să vă povestesc o pățanie de-a mea cu distinșii maidanezi.

caini vagabonzi

S-a întâmplat în perioada când lucram în ture de noapte. Îmi plăcea să merg pe jos spre casă, mai ales că la ora aia (5 dimineața) e liniște, aer curat și întotdeauna mă relaxa. După câteva ore de muncit cu muzica din pub urlându-mi în timpane, liniștea părea o valoare de mare preț. Problema cu liniștea din toiul nopții e că alături de ea vin opțional altfel de evenimente, mai puțin plăcute. Cum veneam eu liniștită pe Pestalozzi, o stradă lată și lungă, observ, pe partea cealaltă a drumului, un câine.

Sunt obișnuită cu câinii pe străzi și știu că dacă e unul, nu prea are treabă cu tine. De după un gard însă, apar alții 2. Îmi captează toată atenția, cu dorința de a fi lăsată în pace. Însă…stupoare! De după un gard mai apar vreo 3 sau 4. Deja mi-era frică, însă părea că nu m-au observat, sau probabil că nu sunt  demnă de luat în seamă. Încă speram că voi ajunge acasă în liniște, doar aveau ce adulmeca pe partea lor de drum.

Mi-am făcut degeaba speranțe, pentru că într-un final, mai observ încă vreo 2, și realizez că liderul haitei era printre aceștia din urmă. Și m-a văzut. Și eram cam singura viețuitoare mișcătoare de pe stradă la momentul respectiv, nici măcar mașini nu treceau. Așa că, game on: ei împotriva mea! Se pornesc unul după altul înspre mine, lătrând, evident, nu cântând din păcate. Aveam câteva secunde la dispoziție să-mi calculez mișcarea. Obișnuită cu câinii mai puțin prietenoși de la țară, care întotdeauna aveau ceva cu mine când veneam înspre casă la ore târzii (i-or fi educat bunicii să nu-mi dea pace, ca să mai stau și eu pe-acasă :tounge: ), știam că cea mai bună metodă e să-mi găsesc un loc la înălțime, unde să nu ajungă la mine. Jocul nu era corect, eu una, ei vreo zece, și cu colții mai mari decât mine… 😯

pe gard

Noroc că eu am două mâini în loc de două picioare extra, și prin urmare eu mă pot cățăra. Și mai mult noroc că pe strada aia, și mai ales pe partea pe care eram, gardurile există, și sunt și destul de comode 😆 . Așa că în timp ce ei alergau înspre mine, eu în 2 secunde am fost în vârful gardului, încercând să-mi găsesc un echilibru. Mă mișcam cu grijă, să nu cumva să le pic chiar la bot. M-au lătrat vreo 3 minute cu capetele în sus, după care s-au plictisit. Dar au plecat? Nuuuu. Mi s-au pus la așteptat, doar doar oi pica, sau? Nu știu ce era în capul lor, dar s-au  întins toți pe trotuar, să le tihnească pesemne, că au alergat destul.

Îmi aprind o țigară. Mai aștept, poate se plictisesc înaintea mea. Sau poate trece careva și le distrage atenția. Nimic, strada pustie. Doar câte o mașină care trecea prea repede ca să vadă ceva apariție ciudată în vârful unui gard :roll: . Îi mai asmut să latre din când în când, doar așa, măcar să am și eu o distracție din asta. Problema reală de fapt începea să devină acută: îmi amorțeau picioarele, și-mi era și somn. Așa că găsesc soluție: sar gardul în partea cealaltă, nu știu de ce nu mă gândisem de la început la varianta asta, în loc să stau cocostârc în vârf de gard. Mă gândeam să nu am totuși altă problemă, ceva în genul că mă crede careva vreun hoț și mă ia fără întrebări la șuturi. Până să : „Stai nenică să-ți explic!” , eu să fiu bătută în loc de mușcată….hmmm,  sau mai știi ce apucături ar fi avut individul din scenariile mele.

Am luat-o însă cu tupeu înainte, prin curte pe la TVR, pe la ceva facultate, apoi pe la ceva liceu. Câinii când m-au văzut că mișc, s-au alarmat și-au început din nou să latre ca apucați. S-au ținut o vreme după mine și, într-un final fericit au renunțat. În încăperea gardianului de la liceu mergea televizorul. Am vrut să mă duc să-mi anunț și explic prezența, ca nu cumva el să fie individul din scenariul meu, dar el nicăieri. Am trecut mai departe. Între toate curțile pe care le-am menționat erau, evident, alte garduri. Nu m-am riscat să ies în stradă, maidanezii erau prin apropiere, așa că m-am pus la sărit toate gardurile dintre curți. Eh, puțină mișcare nu strica, plus că era o joacă de copil față de pereții pe care i-am cățărat. Ajunsă la capătul străzii, …și a gardurilor, mă uit după câini și îi văd alergând într-o veselie după mașinile care au început să apară de pe la intersecții: era deja dimineață. Sar din nou gardul care m-a protejat în tot timpul ăsta de câini, și ajung pe trotuar. Îmi continui drumul spre casă, ocolind zonele unde știam că mai stau câini în stradă, și adorm obosită, neștiind dacă să plâng cu gândul la ce putea să fie, sau să râd că o să am ce povesti.

Nu am fost niciodată mușcată de un câine, și nu știu dacă cei din pățania mea m-ar fi mușcat dacă nu era gardul salvator. N-aș fi vrut să experimentez reacția lor. Oricum, dacă în locul meu era vreo bătrânică, ce-ar fi făcut ea? Gardul nu văd să fi fost în cazul ei vreo soluție. Se mai spune că dacă nu ți-e frică, nu-ți fac nimic…Cum naiba să nu-ți fie frică dacă vezi 10 lătrătoare venind mâncând pământul în direcția ta? Hai cuțu, cuțu, nu cred că rezolvă situația.

Așa că urăsc să-i știu pe străzi, mai ales în haite. Se iau mai ales după biciclete, au ei o problemă cu invenția roții. Sunt însă vreo 2 maidanezi singuratici care sunt chiar simpatici, colindă Timișoara în lung și-n lat. Altă dată, dacă mă simt că-s prietenoasă, mă conduc o bună bucată din drum, fie în fața fie în spatele meu. Dar dacă s-ar înhăita cu alții, nu știu dacă ar mai fi la fel de prietenoși. Înțeleg, au și ei instincte, au și ei nevoie de un teritoriu pe care să se impună. Să o facă în afara orașului! Eu sunt bucuroasă că am scăpat cu bine, dar nu toți au avut norocul meu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *