Cu Lumea În Spate

În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Copilăria la țară

IMG_0642

Iubesc natura! Întotdeauna am fost fascinată de verdele ierbii, de albastrul cerului, de stelele nopții, de munți și lacuri, de tot ce e natural și cât mai puțin modificat de om. Și asta pentru că mi-am petrecut o mare parte din vacanțe la bunici, la țară. Nu era genul de timp în care ești răsfățat în toate felurile de bunici, sau colinzi ulițele satului cu alți copii sau ai ceva de spus în legătură cu organizarea propriului timp. Totul mi-era calculat în funcție de treburile agricole din gospodărie.

IMG_0605

Încă de foarte mică am fost învățată să muncesc.  Copil fiind, uram dar iubeam în același timp mersul la câmp. Îmi uram bătăturile, mâinile aspre, durerile de mușchi, mă chinuia trezitul de dimineață (ora 7:00 de multe ori), căldura și mușcăturile de furnici sau alte bâzâitoare cu ace. Dar iubeam în același timp aerul curat, liniștea dealurilor, frăgezimea ierbii, gustul mâncării proaspete și a apei de fântână. Iubeam dealul, copacii și alergatul desculță. Încă mă întreabă lumea care nu mă cunoaște: „Adela, dar ce ai tu cu copacii?”, asta pentru că nu mă pot abține să nu mă cocoț în cei care îmi atrag privirea, activitate ce am transformat-o mai târziu în practicarea alpinismului.

Copilăria la țară mi-o amintesc azi cu drag. Încerc să-mi amintesc zâmbetul meu de copil fericit, ars de soare și vânt. Cum am învățat să salut politicos pe toată lumea, să fiu harnică și săritoare, cum îndrăgeam animalele și am învățat să conversez cu ele, ar fi fost trist să le și înțeleg 😆 , și cum plângeam în hohote la sacrificarea unui prieten de-o vară. Așteptam cu nerăbdare să mă prindă ploaia la câmp și să calc în toate belțile calde în drum spre casă. Să mă schimb în haine uscate și cocoțată în geam, cu o carte în mână, să ascult cum se lovesc stropii de țigla casei în timp ce mă pierdeam în lectură.

Perioada adolescenței IMG_0617la țară IMG_0612a fost plină de peripeții și de răzvrătiri. Bunica mea, nu ca orice bunică, dar ca multe dintre ele, e de modă veche. Asta înseamnă că nu aveam voie să merg pe bicicletă pentru că e o activitate de băieți, să nu ies seara în sat, să nu stau de vorbă decât cu fete, și dacă sunt băieți în grup, clar să nu fiu singura fată printre ei. Să am grijă să nu fac ceva care să mă aducă în gura satului, pentru că pe mine lumea trebuia să mă vorbească doar de bine, altfel fac numele de rușine. Și dacă se poate, să-mi găsesc un băiat cuminte, cu avere, preferabil din sat, cu care să mă mărit pe la 20 de ani. Mda…aha, zic eu (6) ! Uneori o lăsam să vorbească și să-și exprime visele ei legate de viitorul meu, alteori mă certam cu orele cu ea încercând să o fac să înțeleagă că lucrurile nu mai merg așa în ziua de azi. Ideea e că, până la urmă, făceam cum voiam și încercam doar să nu afle. Dar să vezi supărări, dezamăgiri și teorii când mai afla de câte vreo boacănă de-a mea!

Azi mă duc foarte rar la bunici, deși ei sunt tot acolo, mai bătrâni, dar cu aceleași activități agricole, cu aceleași tradiții și preocupări ca întotdeauna. Dar azi nu m-aș mai putea bucura la fel ca în copilărie de tot ce se întâmplă acolo, azi poate sunt un pic (doar un pic) mai calculată, mai organizată, mai adult. Dar îmi port în suflet anii petrecuți la țară și consider că sunt un om mai bun, care se poate bucura ușor de frumos și de natură datorită acelor ani.

IMG_1582IMG_1133

E un subiect tIMG_1608are drag mie și am să revin cu amănunte din tradiții, năzdrăvenii, înțelepciunea mamei, sprijinul surorii, prime iubiri, la țară. Pentru că e un capitol tare frumos și mă bucur că face parte din viața mea!

One Response to Copilăria la țară

  1. Tutaj spune:

    Hi. Many thanks for your post. Looking forward for more:-). Best regards!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *