Cu Lumea În Spate

În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Category Archives: Viata de zi cu zi

Fericirea vine din lucruri mărunte

Plouă afară. Acel gen de zi în care stai ascuns și te gândești la zilele cu soare. Admiri în același timp și ploaia, pentru că e frumoasă și ea. Dă viață naturii, mai ales acum, primăvara, când verdele e mai verde ca întotdeauna. Și cumva, ești fericit: pentru ploaia din fața ochilor și soarele din gând.

Sunt acele momente în care te oprești puțin din alergat și îți pui ordine în gânduri, în suflet. Revii prin locurile prin care ai alergat, și te gândești pe unde mai vrei să mergi, pe ce cărări, pe care drumuri. Și parcă această răscolire prin suflet ne face să fim mai atenți la sentimente, la emoții și la ce consideri că e mai important în viață. Filmulețul următor, o reclamă tailandeză, care observ că are mare succes pe internet, e tocmai potrivit pentru această stare.

Mesajul face apel la sentimente, la emoții, la tot ce stă la baza sufletului omului. Și cred că e cu atât mai apreciat cu cât rar mi se pare că întâlnești oameni care pot fi fericiți indiferent de situația financiară pe care o au. Îmi spune multă lume: „Adela, lumea se învârte în jurul banilor, nu poți să ai succes dacă trăiești pe principii morale”. Poate chiar așa, nu poți să contezi într-o astfel de lume decât dacă ai bani. Dar oare ăsta e singurul lucru care contează, chiar vrei să contezi pentru o astfel de lume?

În același timp, dacă nu ai bani, ești limitat în a face lucrurile care poate îți aduc fericirea. Și nu e ușor să tragi tare la un loc de muncă, uneori să te lași călcat în picioare, doar ca să-ți menții venitul care aduce mâncare pe masă ție și familiei tale. Dar fericirea poate să vină din lucruri mărunte, și până la urmă trebuie să vină din sufletul fiecăruia. E mare lucru să te poți bucura de o zi cu soare, sau de o ploaie caldă, de un zâmbet al unui om drag, de o strângere de mână sau de o vorbă bună. Cred că a fi un om bun poate să-ți aducă mai multă satisfacție decât toți banii din lume. Pentru că nimic nu te înalță mai mult decât o trăire intensă, decât iubirea, decât fericirea, decât căldura oamenilor din jurul tău.

Nu de puține ori mi s-a răspuns la bunătate cu răutate. Nu de puține ori am avut de pierdut doar pentru că am încercat să ajut. Pentru că așa sunt mulți oameni, egoiști din fire, se pun întotdeauna pe primul loc. Iar dacă ei au de câștigat, nu contează cine are de pierdut. Dar genul ăsta de oameni te pot face să fii mai puternic, și îi apreciezi cu atât mai mult când îi întâlnești pe cei care nu sunt așa. Și te bucuri din plin!

oameni-fericitiSursa foto

Despre maidanezi, povestiri din vârful gardului

Au fost și sunt multe discuții pe tema câinilor străzii și mulți au venit cu soluții de tot felul. Nu, nu sunt de acord ca ei să fie eutanasiați, dar nici nu sunt de acord să stea pe străzi, să bage frica în oameni sau chiar mai mult, să se întâmple accidentele de tot felul care s-au și întâmplat de altfel. Totul pornește de la oameni, câinii ăștia nu ajung pe străzi decât dacă li se dă drumul și până la urmă tot oamenii sunt cei care protestează dacă soluțiile sunt radicale (ce-i drept, altă categorie de oameni). Tot de un război al oamenilor contra oameni vorbim, bietele animale sunt doar prinse la mijloc . Dar nu am să fac o analiză pro și contra, ci o să vă povestesc o pățanie de-a mea cu distinșii maidanezi.

caini vagabonzi

S-a întâmplat în perioada când lucram în ture de noapte. Îmi plăcea să merg pe jos spre casă, mai ales că la ora aia (5 dimineața) e liniște, aer curat și întotdeauna mă relaxa. După câteva ore de muncit cu muzica din pub urlându-mi în timpane, liniștea părea o valoare de mare preț. Problema cu liniștea din toiul nopții e că alături de ea vin opțional altfel de evenimente, mai puțin plăcute. Cum veneam eu liniștită pe Pestalozzi, o stradă lată și lungă, observ, pe partea cealaltă a drumului, un câine.

Sunt obișnuită cu câinii pe străzi și știu că dacă e unul, nu prea are treabă cu tine. De după un gard însă, apar alții 2. Îmi captează toată atenția, cu dorința de a fi lăsată în pace. Însă…stupoare! De după un gard mai apar vreo 3 sau 4. Deja mi-era frică, însă părea că nu m-au observat, sau probabil că nu sunt  demnă de luat în seamă. Încă speram că voi ajunge acasă în liniște, doar aveau ce adulmeca pe partea lor de drum.

Mi-am făcut degeaba speranțe, pentru că într-un final, mai observ încă vreo 2, și realizez că liderul haitei era printre aceștia din urmă. Și m-a văzut. Și eram cam singura viețuitoare mișcătoare de pe stradă la momentul respectiv, nici măcar mașini nu treceau. Așa că, game on: ei împotriva mea! Se pornesc unul după altul înspre mine, lătrând, evident, nu cântând din păcate. Aveam câteva secunde la dispoziție să-mi calculez mișcarea.

Copilăria la țară

IMG_0642

Iubesc natura! Întotdeauna am fost fascinată de verdele ierbii, de albastrul cerului, de stelele nopții, de munți și lacuri, de tot ce e natural și cât mai puțin modificat de om. Și asta pentru că mi-am petrecut o mare parte din vacanțe la bunici, la țară. Nu era genul de timp în care ești răsfățat în toate felurile de bunici, sau colinzi ulițele satului cu alți copii sau ai ceva de spus în legătură cu organizarea propriului timp. Totul mi-era calculat în funcție de treburile agricole din gospodărie.

IMG_0605

Încă de foarte mică am fost învățată să muncesc.  Copil fiind, uram dar iubeam în același timp mersul la câmp. Îmi uram bătăturile, mâinile aspre, durerile de mușchi, mă chinuia trezitul de dimineață (ora 7:00 de multe ori), căldura și mușcăturile de furnici sau alte bâzâitoare cu ace. Dar iubeam în același timp aerul curat, liniștea dealurilor, frăgezimea ierbii, gustul mâncării proaspete și a apei de fântână. Iubeam dealul, copacii și alergatul desculță. Încă mă întreabă lumea care nu mă cunoaște: „Adela, dar ce ai tu cu copacii?”

Chitara, stres și relaxare

chitare

Îmi place mult să cânt. Nu e nimic public, sau aproape niciodată public, dar mi se întâmplă des. Ceva în genul vestitului cântat la duș, sau la spălat vase, mă trezesc uneori cântând chiar pe stradă, atrăgând priviri ciudate în jurul meu  😯 . Acum vreo 10 ani, ai mei părinți mi-au făcut cadou o chitară. Istoria ei nu e una fericită pentru că mai mult era pensionată decât în acțiune. Am început lecțiile cu un profesor de la școala populară de arte. M-am ținut de treabă cam 2 luni, timp în care am învățat cât de cât să schimb acordurile de bază, și plictisită, poate chiar supărată că nu puteam cânta nici o melodie, am renunțat pentru vreo 3 ani. Nu știu, probabil îmi imaginam că pocnesc din degete și am deja un repertoriu propriu.

Nu cunosc teorie muzicală, și până la un moment dat nici nu e nevoie de ea. Dacă ințelegi teoria însă, devine mai ușor, mai logic. Nu e totul ca o poezie pe care o înveți vers cu vers, ci totul capătă sens. Dar acolo e din nou nevoie de muncă, multă muncă. Mi se părea ciudat că un lucru care de obicei mă relaxează, a devenit un lucru care cere efort :roll: . Să repeți aceeași melodie de zeci de ori până când iese așa cum trebuie e mai mult decât obositor. E frumos să te uiți la un artist pe scenă și să trăiești un moment creat de el. Dar pentru acel moment există zeci de ore în spate de greșeli, de exersat și de perseverență.

Am crezut că e sichitara alb negrumplu, sau mă rog, mai simplu de atât. Chitara e relativ ușoară comparativ cu alte instrumente, dar instrument fiind, nu e deloc ușor să ajungi să-l stăpânești. E nevoie de timp, de nervi și de răbdare. M-am reapucat de studiat când am ajuns la Cluj, la facultate, și am intrat într-un cenaclu de folk. A fost perioada în care am avut de câteva ori ocazia să cânt pe scenă, doar voce, dar alături de chitariști. A fost emoționant și frumos. Din nefericire,

Pe 2 roți, motoare și vise

Îmi amintesc cu drag cum mă ducea tata cu Mobra la grădiniță. Da, cu Mobra, care era o modă pe vremea aia! :) Nu am o imagine clară în minte, însă îmi amintesc foarte bine senzația, cum stăteam eu fericită pe rezervorul motorului, cu tata în spatele meu. Mi se părea că aveam o viteză fantastică; în realitate, era chiar foarte mică. Dar pentru că și eu eram mică, proporțional era numai bine. Încă de pe atunci visez că atunci când voi fi mare, voi avea motorul meu.

 

Mi-am luat A-ul în același timp cu B-ul, am zis clar că nu o să fac una fără alta. Sunt aproape 6 ani de atunci și eu am avut ocazia, din păcate, să conduc doar scutere. Întorc capul prin oraș, sau în afara orașului, sau oriunde îi văd, după fiecare motor care trece pe lângă mine. Nu știu, îmi inspiră atâta libertate, un sentiment aproape de cel de a zbura. Nu mi-am permis să cer nimănui motorul, pentru că se știe, teoretic cel puțin, ”motorul și nevasta nu se împrumută la nimeni”, însă am avut prieteni care m-au luat ca și pasager. E mult mai bine decât nimic, dar e aproape ca și cum ai sta în dreapta. Visam de multe ori, în nopțile lungi, cum mă urc pe motor și plec, nu contează unde, doar să simt vântul în față și să fiu doar eu cu mine și zgomotul motorului.

 

4527818-group-of-motorcycles

 

Acum vine și partea interesantă: după toatele visele și senzațiile de bine care mă leagă de motor, există acele guri care-mi suflă în ceafă și spun într-una că dacă vreau motor, probabil îmi doresc să mor curând. Le tot spun, ”Oameni buni, accidente se pot întâmpla oriunde!”, cam așa cum zice și reclama de la Lion, în casă, sau mergând pe stradă. Și nu sunt de acord să nu fac ceea ce îmi place doar pentru că e mai mare riscul de a păți ceva.