Cu Lumea În Spate

În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Category Archives: Poveste

Turul Europei în 4567 km pe motor

Am lipsit din țară o lună întreagă, lună în care am realizat încă o mică parte din visele mele: să călătoresc prin lume. Eh, lume e un pic mult spus, am rămas prin Europa, dar bucuroasă, pot să spun că am mai adăugat pe lista mea de locuri vizitate, câteva cu greutate. Destinație principală a fost WDW (World Ducati Week) de la Misano Adriatico, și tot restul călătoriei s-a învârtit în jurul datei acestui eveniment.

E o poveste frumoasă, o poveste a mea, din care face parte Furia Albă (motocicleta), Cavalerul(soferul) și drumul dinaintea noastră. Drumul: acel prieten drag mie care nu mă poate ține departe de el prea multă vreme. Care mă ispitește mereu, orice aș face în restul timpului meu. Iar eu i-am fost alături de câte ori am putut. Motocicleta, acea fantezie încă de prin grădiniță, acel lucru după care întorceam mereu capul iar zâmbetul îmi apărea de fiecare dată pe față. Cavalerul, acea dragoste la care am visat, acel EL care mă întâmpină pe un cal alb, acele sentimente atât de profunde și puternice încât vor rămâne întotdeauna neîmplinite. Una peste alta, se promitea a fi într-adevăr ceva de neuitat. 

Așadar am făcut 4567 km cu motorul și 3 pasageri...da, 3 pe motor: Cavalerul, eu,  și personajul negativ: rucsacul cel încurcă lume. A fost prima experiență de acest gen și evident că am realizat pe parcurs ce am făcut bine și ce nu. Din experiență se învață până la urmă.  😉

harta europa

Dar orice piedică am avut în toată perioada asta, ne-am încăpățânat și am dus-o cu bine până la capăt,  așa cum am plănuit de la început ieșirea.

Pregătirile

Despre maidanezi, povestiri din vârful gardului

Au fost și sunt multe discuții pe tema câinilor străzii și mulți au venit cu soluții de tot felul. Nu, nu sunt de acord ca ei să fie eutanasiați, dar nici nu sunt de acord să stea pe străzi, să bage frica în oameni sau chiar mai mult, să se întâmple accidentele de tot felul care s-au și întâmplat de altfel. Totul pornește de la oameni, câinii ăștia nu ajung pe străzi decât dacă li se dă drumul și până la urmă tot oamenii sunt cei care protestează dacă soluțiile sunt radicale (ce-i drept, altă categorie de oameni). Tot de un război al oamenilor contra oameni vorbim, bietele animale sunt doar prinse la mijloc . Dar nu am să fac o analiză pro și contra, ci o să vă povestesc o pățanie de-a mea cu distinșii maidanezi.

caini vagabonzi

S-a întâmplat în perioada când lucram în ture de noapte. Îmi plăcea să merg pe jos spre casă, mai ales că la ora aia (5 dimineața) e liniște, aer curat și întotdeauna mă relaxa. După câteva ore de muncit cu muzica din pub urlându-mi în timpane, liniștea părea o valoare de mare preț. Problema cu liniștea din toiul nopții e că alături de ea vin opțional altfel de evenimente, mai puțin plăcute. Cum veneam eu liniștită pe Pestalozzi, o stradă lată și lungă, observ, pe partea cealaltă a drumului, un câine.

Sunt obișnuită cu câinii pe străzi și știu că dacă e unul, nu prea are treabă cu tine. De după un gard însă, apar alții 2. Îmi captează toată atenția, cu dorința de a fi lăsată în pace. Însă…stupoare! De după un gard mai apar vreo 3 sau 4. Deja mi-era frică, însă părea că nu m-au observat, sau probabil că nu sunt  demnă de luat în seamă. Încă speram că voi ajunge acasă în liniște, doar aveau ce adulmeca pe partea lor de drum.

Mi-am făcut degeaba speranțe, pentru că într-un final, mai observ încă vreo 2, și realizez că liderul haitei era printre aceștia din urmă. Și m-a văzut. Și eram cam singura viețuitoare mișcătoare de pe stradă la momentul respectiv, nici măcar mașini nu treceau. Așa că, game on: ei împotriva mea! Se pornesc unul după altul înspre mine, lătrând, evident, nu cântând din păcate. Aveam câteva secunde la dispoziție să-mi calculez mișcarea.

Copilăria la țară

IMG_0642

Iubesc natura! Întotdeauna am fost fascinată de verdele ierbii, de albastrul cerului, de stelele nopții, de munți și lacuri, de tot ce e natural și cât mai puțin modificat de om. Și asta pentru că mi-am petrecut o mare parte din vacanțe la bunici, la țară. Nu era genul de timp în care ești răsfățat în toate felurile de bunici, sau colinzi ulițele satului cu alți copii sau ai ceva de spus în legătură cu organizarea propriului timp. Totul mi-era calculat în funcție de treburile agricole din gospodărie.

IMG_0605

Încă de foarte mică am fost învățată să muncesc.  Copil fiind, uram dar iubeam în același timp mersul la câmp. Îmi uram bătăturile, mâinile aspre, durerile de mușchi, mă chinuia trezitul de dimineață (ora 7:00 de multe ori), căldura și mușcăturile de furnici sau alte bâzâitoare cu ace. Dar iubeam în același timp aerul curat, liniștea dealurilor, frăgezimea ierbii, gustul mâncării proaspete și a apei de fântână. Iubeam dealul, copacii și alergatul desculță. Încă mă întreabă lumea care nu mă cunoaște: „Adela, dar ce ai tu cu copacii?”

Calul, frumusețe și putere

 

Fiecare dintre noi are un animal preferat. Poate pentru că ne regăsim în existența acelui animal, poate ne leagă o poveste frumoasă de aceste ființe, poate doar fiindcă le considerăm niște creaturi minunate. Eu sunt genul de om care și-a petrecut vacanțele copilăriei la țară.  Gospodărie mare, curte, grădină, grajduri și multe animale care umpleau spațiile astea. Copil fiind, mă împrieteneam cu ele, încercam să le imit, erau participanți activi în toate jocurile mele și sufeream de fiecare dată când venea timpul sacrificărilor.

 

Chiar dacă unele dintre animale pot fi îngrijite cu ușurință și în casă, câini sau pisici de exemplu, animalul care mi-e mie la suflet nu ar opta pentru un apartament, și sunt convinsă că nici proprietarii lor. El este CALUL, un animal puternic, frumos, care a fost folosit pentru diverse activități de către om încă din cele mai vechi timpuri. Dar cred că cele mai importante și speciale aspecte sunt legăturile care se formează între om și cal, iar frumusețea constă în respectul reciproc dintre cei doi.

 

 

Mă uit întodeauna cu drag la filme care au ca și personaj principal un cal. Mi se pare fantastic cât de expresiv poate să fie acest animal prin mișcări, prin priviri, prin atitudine. E inteligent, sensibil și în același timp ambițios și puternic. E un amestec de caracteristici frumoase, poate chiar opuse, dar care creează un ansamblu de succes.

Câteva filme ce merită văzute:


Spuneam că animalele pot deveni preferatele omului dacă acesta se regăsește ca spirit sau dacă îi leagă vreo poveste. La mine se potrivesc ambele variante. Bunicii mei aveau printre alte animale și 2 cai frumoși :) (nu șasă cai, doar 2 frumoși). Iar tata este veterinar de meserie și iubește caii chiar mai mult decât mine. Așa că având cu ce și pe cine să mă impulsioneze, am început de la vârste fragede să călăresc. Fără șa sau cizme asortate, ci în cazul în care nu aveam hățurile, era suficient de bună și coama calului. Este o senzație unică să simți legătura dintre tine și calul care te poartă în spate și chiar mai mult, din acest motiv mă simțeam obligată să-l respect mai mult decât mă așteptam ca el să mă respecte pe mine. Și îmi venea să-i mulțumesc pentru fiecare secundă în care nu dădea cu mine de pământ.

 

Prima mea iubire față de un băiat este legată tot de țară și tot de cai. În loc să ne petrecem sărbătorile prin discoteci, la fel cum făceau mulți tineri de vârsta noastră, preferam de multe ori să mergem cu caii pe dealuri. Înconjurați de liniștea naturii, cu pletele în vânt, călăream prin soare și ne odihneam la umbră de nuc.

 

Nu sunt în totalitate de acord cu vestitele curse de cai pentru că pentru majoritatea deținătorilor, caii nu sunt decât o sursă de venit, nu sunt decât un obiect de care te descotorosești la primul accident care nu le mai permite să concureze. Oare așa ar trebui să facem și cu oamenii? În momentul în care sunt atât de bolnavi încât să nu mai poată avea grijă de ei înșiși, ar trebui să-i împușcăm în cap pentru a scăpa de suferință? Poate pentru unii e cea mai ușoară variantă, dar oricât de inuman mi s-ar părea, părerile pe acest subiect sunt împărțite.

 

calarie

Nu foarte de mult, l-am văzut după multă vreme și pe tata călărind. M-a impresionat cât de sigur era pe el, și fără prea multe eforturi, căluțul asculta fiecare comandă. Am uitat să menționez că tata a fost călăreț profesionist în tinerețile lui (nu că l-aș suspecta de bătrânețe cum zice el :), doar că a trecut ceva vreme). Avem noi doi un vis cum că am pune pe picioare un centru de echitație, cine știe, poate chiar se va întâmpla cândva.

 

Singura problemă în a iubi caii e că e greu să ai un cal al tău, mai ales dacă locuiești la oraș. Ar fi chiar comic să încerci să bagi calul în lift ca să poată ajunge la etajul 7 al blocului. Dar îmi place că există chiar și în împrejurimile Timișoarei locații dedicate iubitorilor de cai. Și din fericire, mulți dintre noi încă mai avem vreun sătuc de unde ne tragem și unde nu toți agricultorii s-au gândit să renunțe la cai în favoarea tractorului. 

 

El este calul, un supraviețuitor în timp, un animal care a făcut istorie, un prieten de nădejde.

Prietenie : Eu și Ea de-o viață

Oamenii sunt ființe sociale. Au nevoie de alți oameni în jurul lor, au nevoie de interacțiune pentru a simți complexitatea. De aceea familia reprezintă o  bază fundamentală în dezvoltarea individului, ca mai apoi acesta să-și formeze propria familie, propriul cerc de prieteni în funcție de compatibilitatea personalităților.

 

Am făcut această introducere la un subiect care mie îmi place tare mult, și anume prietenia.  Îmi place să spun în gura mare că am o prietenă pe care nu-mi amintesc când am cunoscut-o, și asta nu pentru că eram beată sau în alte stări ciudate :) , ci pentru că aveam cam 3 anișori. De atunci am crescut împreună, am fost colege de bancă până inclusiv în ultimul an de facultate, am trecut prin bune și rele, prin fericiri și tristeți și nu ne-am certat niciodată pe tema băieților :) . Iar când sunt supărată îmi aduce ciocolată, it always works 😀.

DSCF0880

Ea este Didi și pentru că eram un duo de nedespărțit, eu obișnuiam să fiu din acest motiv Dexter. Mda, a fost o perioadă interesantă, dar pentru că eu nu eram de nici o culoare vreo expertă în inovații tehnologice, nu dețineam un laborator și nici nu purtam ochelari, mi-au retras repede porecla. Însă pe parcurs am primit altele (la facultate de exemplu eram ”siamezele”), sau ne-am însușit noi câteva (pentru că de multe ori petreceam timpul și împreună cu sora ei, formam trioul Powerpuff Girls, Didi era blonda, iar eu bruneta, ni se potriveau oarecum și caracterele).