Cu Lumea În Spate

În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Category Archives: Natură

Copilăria la țară

IMG_0642

Iubesc natura! Întotdeauna am fost fascinată de verdele ierbii, de albastrul cerului, de stelele nopții, de munți și lacuri, de tot ce e natural și cât mai puțin modificat de om. Și asta pentru că mi-am petrecut o mare parte din vacanțe la bunici, la țară. Nu era genul de timp în care ești răsfățat în toate felurile de bunici, sau colinzi ulițele satului cu alți copii sau ai ceva de spus în legătură cu organizarea propriului timp. Totul mi-era calculat în funcție de treburile agricole din gospodărie.

IMG_0605

Încă de foarte mică am fost învățată să muncesc.  Copil fiind, uram dar iubeam în același timp mersul la câmp. Îmi uram bătăturile, mâinile aspre, durerile de mușchi, mă chinuia trezitul de dimineață (ora 7:00 de multe ori), căldura și mușcăturile de furnici sau alte bâzâitoare cu ace. Dar iubeam în același timp aerul curat, liniștea dealurilor, frăgezimea ierbii, gustul mâncării proaspete și a apei de fântână. Iubeam dealul, copacii și alergatul desculță. Încă mă întreabă lumea care nu mă cunoaște: „Adela, dar ce ai tu cu copacii?”

O tură de scufundat la bazin

 09scafandru

Și uite așa am mai adăugat de curând la listuța mea o altă activitate, o experiență cu totul nouă până acum: scufundatul. Există mai multe opțiuni pentru a face acest lucru. Se poate încerca o dată, bifezi c-ai făcut-o și pe-asta și cam atât. O altă variantă e să faci cursul pentru a-ți lua brevetul, care îți permite să mergi să te scufunzi oriunde îți dorește inimioara. Cursul pentru brevet include o parte teoretică și una practică. Partea practică începe de cele mai multe ori la un bazin, pentru că e mult mai ușor să te acomodezi cu echipamentul într-o apă cât se poate de limpede și cu posibilitatea de a ieși repede la suprafață. Mai apoi se face ieșirea la apă: un lac, la mare sau oriunde îți permite locul. Am să povestesc pe scurt cam ce cuprinde partea de inițiere. 

 

Pentru început, eu am făcut partea de bazin. Am învățat echipamentul și am intrat în apă pentru a face niște exerciții simple. În primul rând am învățat semnele importante pe care le folosești sub apă, apoi cum scoți sau bagi aer în vestă pentru a te putea scufunda sau ieși la suprafață.  Cel amai important este cât de repede te obișnuiești să respiri. Respirația se face în totalitate pe gură și primul sentiment experimentat a fost că nu am suficient aer. Tentația a fost în permanență să ies afară, să dau masca jos și să inspir adânc pe nas.

 

Ceea ce am făcut sub apă erau rezolvările la niște posibile situații mai puțin plăcute, pentru a nu intra în panică în caz că se întâmplă. Dacă scoatem detentorul din gură, parte de echipament prin care respirăm, el se va umple de apă. Așa că cele două variante de a-l goli de apă sunt:

Pe timp de iarnă sau vară, hai la Văliug!

Am rămas restantă cu un articol despre o promisiune pe care mi-am făcut-o în primul rând mie: și anume să nu treacă zăpada până nu pun schiurile în picioare. Datorită unor prieteni minunați, m-am ținut de promisiune și am urcat la Văliug cât încă a mai mers pârtia. Cu multă bucurie spun: checked!

Am vorbit cu Tanti gazdă să ne țină 2 camere ca să putem rămâne peste noapte, ne-am făcut bagajele și am plecat de la ploaia din Timișoara spre zăpada de la Văliug. Tanti gazdă este foarte de treabă și vorbăreață, iar pe soțul ei, nu prea am reușit să-l vedem la față. Aparent, ea era cea care conducea afacerea. Femeie gospodină, ne-a dat să gustăm din preparatele ei pentru iarnă (murături, cârnaț afumat), ne-a arătat dulapurile pline de țesături tradiționale și ne-a povestit despre fiica ei pictoriță, arătându-ne câteva tablouri de pe pereți. Seara apare și domnul soț în peisaj și ne punem la o dezbatere pe tema politicii în zona Văliug.

 XALE4O166929-02

Cu statut de cazați permanent erau 2 personaje canine, fiecare cu o personalitate bine dezvoltată. ”Ea câine” foarte stilată, cu părul pe ochi, frezată și țanțoșă dar și foarte lipicioasă. ”El câine”…ei bine, el puțin mai ciudat. Când l-am văzut prima dată am zis că-și bate joc de mine, pentru că stătea cu limba scoasă. Mi-am zis, ia uite ce câine urâcios, nici nu mă cunoaște și deja îmi scoate limba. Am aflat repede că era o stare permanentă a limbii lui, adică pe-afară, așa că l-am iertat pentru întâmpinarea nepotrivită. Dar curând am aflat că are o treabă cu picioarele în mișcare și sare să muște. Într-un moment de neatenție,

Outdoor activity în Ungaria

 

În tabăra de youth exchange din Ungaria, dintr-un total de 12 zile de activitate, 3 zile au fost alocate unei activități outdoor.  Dedic  acestui subiect un articol întreg pentru că nu departe am fost de o emisiune de ”Survivor”.

 

După câteva zile de traininguri de dezvoltare personală și metode de atingere a obiectivelor propuse, ca o finalitate a celor învățate, suntem anunțați că a venit vremea pentru outdoor activity. A doua zi urma să plecăm din tabără pentru 3 zile, împărțiți în grupuri de câte 5, fără a avea aproape nici o idee despre ce ne aștepta.

 P1010007

Pornim din tabără spre locul de start, care era reprezentat de o pelerină întinsă pe jos, unde urma să ni se ”aranjeze” bagajele. Aranjatul ăsta de fapt însemna să ni se ia tot ce considerau ei că nu aveam nevoie. Ajunși pe pelerină,  ni s-a spus să ne scoatem tot ce aveam în rucsaci și să le întindem, la vedere, pe jos. Din bagajele pregătite cu grijă pentru a trăi pentru următoarele zile, am mai rămas cu periuțele de dinți, un prosop, un rând de haine de schimb, o plăsuță cu câte o chiflă, o bucată de carne și un ardei și nu în cele din urmă sacii de dormit, iar pentru tot grupul aveam asigurate un sul de hârtie igienică, o pastă de dinți și o sticlă cu apă. Cum ne așteptau vremuri căcăcioase, ne gândeam că tre să trecem pe frunze când se termină minunatul sul de hârtie. Am mai primit o sumă de arpoximativ 30 de lei/grup echivalați în forinti, care nu ne ajungeau nici pe o măsea până la urmă. Normal că am început să credem că își cam bat joc de noi. O colegă de grup știa însă figura, și a băgat ceva bani la sutien, care s-au dovedit mai apoi a fi mai mult decât folositori. Cum am terminat cu scotocitul bagajelor, am fost legați la ochi și urcați în mașină.

 

Cred că am mers cam jumătate de oră până ce într-un final se oprește mașina. Șoferul ne spune să coborâm, ne dă o foaie pe care era scrisă un fel de ghicitoare și pleacă fără a spune vreun cuvânt în plus. Nu aveam hartă, nu știam unde suntem și ce altceva puteam face, noi, ca ființe sociale, decât să mergem să întrebăm pe undeva. Am observat că la mică distanță de noi e un sat, iar acolo ne așteptam să găsim răspunsurile pe care le căutam. Era o regulă a jocului că nu avem voie să ne deplasăm împreună cu alte grupuri din tabără. Însă ne-am dat seama curând că în același sat au mai ajuns 2 grupuri. De unul dintre ele ne-am lipit și noi pentru că era mult mai interactivă și mai eficientă toată treaba. Eh, asta e, am încălcat regulile

Calul, frumusețe și putere

 

Fiecare dintre noi are un animal preferat. Poate pentru că ne regăsim în existența acelui animal, poate ne leagă o poveste frumoasă de aceste ființe, poate doar fiindcă le considerăm niște creaturi minunate. Eu sunt genul de om care și-a petrecut vacanțele copilăriei la țară.  Gospodărie mare, curte, grădină, grajduri și multe animale care umpleau spațiile astea. Copil fiind, mă împrieteneam cu ele, încercam să le imit, erau participanți activi în toate jocurile mele și sufeream de fiecare dată când venea timpul sacrificărilor.

 

Chiar dacă unele dintre animale pot fi îngrijite cu ușurință și în casă, câini sau pisici de exemplu, animalul care mi-e mie la suflet nu ar opta pentru un apartament, și sunt convinsă că nici proprietarii lor. El este CALUL, un animal puternic, frumos, care a fost folosit pentru diverse activități de către om încă din cele mai vechi timpuri. Dar cred că cele mai importante și speciale aspecte sunt legăturile care se formează între om și cal, iar frumusețea constă în respectul reciproc dintre cei doi.

 

 

Mă uit întodeauna cu drag la filme care au ca și personaj principal un cal. Mi se pare fantastic cât de expresiv poate să fie acest animal prin mișcări, prin priviri, prin atitudine. E inteligent, sensibil și în același timp ambițios și puternic. E un amestec de caracteristici frumoase, poate chiar opuse, dar care creează un ansamblu de succes.

Câteva filme ce merită văzute:


Spuneam că animalele pot deveni preferatele omului dacă acesta se regăsește ca spirit sau dacă îi leagă vreo poveste. La mine se potrivesc ambele variante. Bunicii mei aveau printre alte animale și 2 cai frumoși :) (nu șasă cai, doar 2 frumoși). Iar tata este veterinar de meserie și iubește caii chiar mai mult decât mine. Așa că având cu ce și pe cine să mă impulsioneze, am început de la vârste fragede să călăresc. Fără șa sau cizme asortate, ci în cazul în care nu aveam hățurile, era suficient de bună și coama calului. Este o senzație unică să simți legătura dintre tine și calul care te poartă în spate și chiar mai mult, din acest motiv mă simțeam obligată să-l respect mai mult decât mă așteptam ca el să mă respecte pe mine. Și îmi venea să-i mulțumesc pentru fiecare secundă în care nu dădea cu mine de pământ.

 

Prima mea iubire față de un băiat este legată tot de țară și tot de cai. În loc să ne petrecem sărbătorile prin discoteci, la fel cum făceau mulți tineri de vârsta noastră, preferam de multe ori să mergem cu caii pe dealuri. Înconjurați de liniștea naturii, cu pletele în vânt, călăream prin soare și ne odihneam la umbră de nuc.

 

Nu sunt în totalitate de acord cu vestitele curse de cai pentru că pentru majoritatea deținătorilor, caii nu sunt decât o sursă de venit, nu sunt decât un obiect de care te descotorosești la primul accident care nu le mai permite să concureze. Oare așa ar trebui să facem și cu oamenii? În momentul în care sunt atât de bolnavi încât să nu mai poată avea grijă de ei înșiși, ar trebui să-i împușcăm în cap pentru a scăpa de suferință? Poate pentru unii e cea mai ușoară variantă, dar oricât de inuman mi s-ar părea, părerile pe acest subiect sunt împărțite.

 

calarie

Nu foarte de mult, l-am văzut după multă vreme și pe tata călărind. M-a impresionat cât de sigur era pe el, și fără prea multe eforturi, căluțul asculta fiecare comandă. Am uitat să menționez că tata a fost călăreț profesionist în tinerețile lui (nu că l-aș suspecta de bătrânețe cum zice el :), doar că a trecut ceva vreme). Avem noi doi un vis cum că am pune pe picioare un centru de echitație, cine știe, poate chiar se va întâmpla cândva.

 

Singura problemă în a iubi caii e că e greu să ai un cal al tău, mai ales dacă locuiești la oraș. Ar fi chiar comic să încerci să bagi calul în lift ca să poată ajunge la etajul 7 al blocului. Dar îmi place că există chiar și în împrejurimile Timișoarei locații dedicate iubitorilor de cai. Și din fericire, mulți dintre noi încă mai avem vreun sătuc de unde ne tragem și unde nu toți agricultorii s-au gândit să renunțe la cai în favoarea tractorului. 

 

El este calul, un supraviețuitor în timp, un animal care a făcut istorie, un prieten de nădejde.