Cu Lumea În Spate

În viață e ca și în natură: o mulțime de elemente, dar dacă știi să le potrivești, vei avea întotdeauna un tablou de excepție.

Category Archives: Natură

Grossglockner, munții de vis, și cum am ajuns la urgențe (zilele 3-4)


IMG_0483

M-am blocat de așa multă vreme la articolul ăsta. Poate pentru că ziua asta am s-o țin minte o viață, e cu cicatrice, la propriu. Și mai e și Londra asta, despre care vreau să povestesc așa multe, dar care îți mănâncă tot timpul. Cu răbdare 

Viena a fost superbă, o spun din nou. Dar adevarata aventură abia acum începe, cu cele mai frumoase și cele mai de coșmar 2 zile din vacanța noastră.

Timișoara – Viena, Europa pe motor (zilele 2-3)

IMG_0156

Începutul concediului pare din ce în ce mai îndepărtat pe măsură ce trec lunile. Din păcate, sau din fericire, acest sfârșit de an a fost unul foarte plin și am rămas în urmă cu articolele despre mirifica lună iulie/2014. Așa că, la început de 2015, mulțumesc anului 2014 pentru că a avut o lună iulie 😀  M-am uitat pe poze ca să-mi amintesc ce am făcut a doua zi la Viena, și realizez cât de lungă e o zi, și cât de multe poți face dacă îți organizezi bine timpul. 

Ne trezim de dimineață, că doar așa se face în concediu  😀 . Ne uităm pe geam și ne place ce vedem: muuult soare, atâta așteptam. Totuși, nu putem să ne continuăm lista de vizitat pentru că, așa cum am menționat în articolul precedent, nu mai aveam hărți la GPS. Din acest motiv, eu eram pe post de GPS, cu telefonul în mână, urlând prin cască: „La prima intersecție facem dreapta!”. ”Ceeee ai zis? Aici?” ”Daaaa, dreapta, dreaptaaa! ” Am ajuns cu bine la destinație, și am cumpărat un nou GPS, care, fiind nou, are mai multe opțiuni. Cu atât mai bine. Problema acum era montatul, trebuie legat la borne. Chiar dacă am încercat noi să-l montăm, nu aveam uneltele necesare pentru asta. Așa că cei de la magazin ne-au îndrumat spre un service. Îl găsim repede, e aproape. Dar e închis; prin străinătățuri au un program foarte interesant de lejer. Stăm afară și așteptăm. La un moment dat iese un roacăr mare, foarte serios, cu păr lung și ochelari pe nas, și fugim la el să-l întrebăm dacă ne poate ajuta. Îi explicăm ce avem nevoie, Cavalerul vorbește bine germana. ”Sigur, dă-mi cheile!” zice roacărul. Se urcă apoi liniștit pe motor, spunându-ne să revenim într-o oră. Pleacă și dispare după primul colț  😯 . Hmmm, oare tre’ să ne luăm bilet de avion înspre casă? 

Căutăm un loc unde să bem o cafea cât așteptăm. Facem tot felul de scenarii, cum că am dat cheile unui oarecare în stradă și oare care sunt șansele să nu fi fost persoana care credeam că este? Ne întoarcem după o oră, oarecum cu frica în sân. Vedem la capătul șirului de motoare și pe Furia Albă. Phhhiuuu! Nu ne-a părăsit  😮 . GPS-ul era instalat frumos, îi mulțumim omului pentru serviciu și după ce am butonat puțin pe el să vedem ce vrea, ne calculează ruta spre Schonbrunn. Cu toți căluții, înainte!

Locuri de parcare găsești cam greu, dar există opțiuni. Furia Albă stătea de fiecare dată minunat lângă spațiile pentru biciclete, camuflată perfect 😎 .IMG_0072

Turul Europei în 4567 km pe motor

Am lipsit din țară o lună întreagă, lună în care am realizat încă o mică parte din visele mele: să călătoresc prin lume. Eh, lume e un pic mult spus, am rămas prin Europa, dar bucuroasă, pot să spun că am mai adăugat pe lista mea de locuri vizitate, câteva cu greutate. Destinație principală a fost WDW (World Ducati Week) de la Misano Adriatico, și tot restul călătoriei s-a învârtit în jurul datei acestui eveniment.

E o poveste frumoasă, o poveste a mea, din care face parte Furia Albă (motocicleta), Cavalerul(soferul) și drumul dinaintea noastră. Drumul: acel prieten drag mie care nu mă poate ține departe de el prea multă vreme. Care mă ispitește mereu, orice aș face în restul timpului meu. Iar eu i-am fost alături de câte ori am putut. Motocicleta, acea fantezie încă de prin grădiniță, acel lucru după care întorceam mereu capul iar zâmbetul îmi apărea de fiecare dată pe față. Cavalerul, acea dragoste la care am visat, acel EL care mă întâmpină pe un cal alb, acele sentimente atât de profunde și puternice încât vor rămâne întotdeauna neîmplinite. Una peste alta, se promitea a fi într-adevăr ceva de neuitat. 

Așadar am făcut 4567 km cu motorul și 3 pasageri...da, 3 pe motor: Cavalerul, eu,  și personajul negativ: rucsacul cel încurcă lume. A fost prima experiență de acest gen și evident că am realizat pe parcurs ce am făcut bine și ce nu. Din experiență se învață până la urmă.  😉

harta europa

Dar orice piedică am avut în toată perioada asta, ne-am încăpățânat și am dus-o cu bine până la capăt,  așa cum am plănuit de la început ieșirea.

Pregătirile

Voluntar la zimbrii de la Armeniș

20140517_162210

Avantajul de a fi într-o organizație nonguvernamentală este că reușești să faci parte din organizarea unor evenimente care merită ținute minte. Fiind într-o scurtă vacanță în Reșița, am fost invitată ca voluntar la evenimentul cu zimbrii. Care eveniment? Acela de reintroducere în sălbăticie a unei specii dispărută de aproape 200 de ani de pe teritoriile noastre, zimbrii. Întâmplarea a avut loc în Armeniș, la 25 de km de Caransebeș înspre Herculane.

Evenimentul a fost foarte bine mediatizat, în țară și în străinătate, așa că nu am să insist pe tema proiectului, ci vreau să povestesc puțin despre cum am văzut eu lucrurile prin ochi de voluntar. Mai multe detalii puteți găsi de exemplu pe site-ul oficial WWF, pe pagina de facebook Rewilding Romania sau în diverse articole online.

În primul rând am văzut de câtă muncă a fost nevoie pentru a organiza un eveniment de o astfel de anvergură: de foarte multă.

O plimbare la vecinii sârbi, Stara Palanka

Din anul 2010, românii pot intra în Serbia doar cu buletinul. Cu atât mai bine dacă ți se face poftă de pește de la Dunăre și nu ai un pașaport pregătit, pentru că din Timișoara sunt doar 112 km până la locația despre care am să vă povestesc.

Ne-am urcat luni dimineață pe motoare, deși era înnorat, în speranța că previziunile meteo se vor adeveri și va ieși soarele. Frigul nu era extrem, serbiadar parcă totuși ne doream măcar vreo 2 grade în plus. Dar ce nu rabdă omul pentru o plimbare? Prima oprire a fost în benzinăria de la ieșirea din Denta, unde am încercat și eu, ca omul care se oprește pe drum, să caut o toaletă. Mi se spune sec: „Nu e funcțională!”, fără ca răspunsul să vină și cu o soluție. Dar suntem români, cum să nu ne descurcăm? Mă uit de jur împrejur și zăresc, nu departe, o frumusețe de tufă. În afară de niște spini răutăcioși, problema s-a rezolvat cu bine.

Auzisem că la vamă s-ar putea să avem de stat, să ne ia la scotocit, mă gândeam că o să aibă o problemă cu cagulele de vânt de sub cască (îmi și imaginam cum o să scoată mitralierele – of, mă uit prea mult la filme 😀 ) , însă mai puțin faptul că a trebuit totuși să ne vadă fețele, ceea ce e de înțeles, am trecut repede prin vamă. Odată intrați pe teritoriul Serbiei, a trebuit să ne supunem regulilor de circulație cu limită de 80 km/oră în afara localităților și 40 km/oră în localități, asta pentru că nu aveam nevoie de probleme și bani aruncați pe amenzi. Țară străină, încerci să te comporți impecabil.

Peisajul nu se schimbă mult față de România: ne-a ieșit în cale o vulpe din câmp și am speriat un fazan ce stătea liniștit pe marginea drumului. Gunoaiele se simt și ele ca acasă. La intrarea în Vrsac am trecut pe lângă groapa de gunoi, iar pomii de pe lângă erau împodobiți cu pungi luate de vânt, mai ceva ca brazii de Crăciun. Să nu uităm și de strigatul prețurilor de ciorapi la tarabele din centrul orașului sau de lumea din sate care se uită lung din drum la cei care trec. Ce mai, lucruri bine cunoscute din propria țărișoară.

Ajungem într-un final la destinație, în Stara Palanka, unde se termină drumul și începe Dunărea (un braț al ei). De-acolo se poate merge mai departe doar cu bacul. Pe ambele părți este câte un restaurant, și din câte am înțele20140310_132843s nu sunt singurele. La următoarea tură, când va fi vremea mai bună și ziua mai lungă, o să vedem ce altceva mai este în zonă, dar de data asta cel puțin, am fost foarte mulțumiți de ceea ce am avut parte. Localul se numește Dunavski Cvet, mâncarea este delicioasă, iar prețurile bunicele. Se poate plăti în dinari, euro, lei „Da da da, dinari, euro, lei, da da!” ni s-a spus. Partea bună este că meniul este în sârbește și în română, iar partea amuzantă este felul în care este tradus: „sălată srbiască” este doar un exemplu, pe restul le analizați voi (poză). Am încercat o ciorbă de pește (dintr-o porție se satură 3 persoane), mult mai bună decât îmi aminteam eu de când am mâncat ultima dată, și la felul doi, șalău prăjit. La pește este inclusă garnitură din cartofi fierți, cu ceapă.

Oamenii sunt foarte ospitalieri, porțiile sunt pe săturate, iar vara este deschisă, chiar pe malul apei, și terasa.

20140310_142051

Am primit ajutor totuși cu recomandări și traducere de la doctorul Damaschin, care stătea singur la o masă și care vorbea foarte bine graiul bănățean românesc. El este  bătrânul tipic care are ce povesti la anii lui, care este foarte pasionat de istorie și poezie. Am ascultat de la el o poezie în grai bănățean, experiențe din vremea comunismului, traiul în sărăcie și opinii pe tema minorităților. Cred că e frumos, dacă ești bătrân, să ai pe cineva care te ascultă cu drag povestind despre câte și cum au fost…